După ce Qatarul a primit organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2022, lumea a început să își pună serioase întrebări asupra felului în care înțelege FIFA să onoreze o candidatură sau să aibă serioase dubii asupra rolului internaționalizării fotbalului. Trecând peste faptul că este vorba despre un snobism evident afișat de șeicii petrolului, să remarcăm faptul că atunci când ne referim la cea mai mare performanță la nivel de națională a fotbalului nostru, bronzul de la CM de juniori din Australia 1981, puțini dintre noi știu că atunci, exact la acea competiție, medalia de argint a turneului a fost luată chiar de către… Qatar.
La fel ca vecinii saudiți sau ca emirii din Dubai, tot ceea ce se construiește în țările Golfului este demn de 1001 de nopți. Dar, ceea ce este și mai curios, este faptul că oamenii cu bani de acolo au început să investească serios în concursurile hipice, făcând o serioasă concurență occidentalilor. Totuși, dacă e să excludem fotbalul sau Formula 1, care are deja un superb circuit anual în Bahrein, calul nu este deloc străin oamenilor acestor locuri, cămilele și caii făcând parte din însăși esența excepționalei culturi arabe. Să vedem, totuși, ce înseamnă asta într-un context eminamente sportiv. Un moft? O provocare? O distracție? Câte puțin din fiecare sau nimic din toate acestea?
Deocamdată, nivelul concursurilor este destul de jos în Asia
Locul al doilea ocupat de sauditul Abdullah Al Sharbatly, cu calul Seldana di Campalto la Jocurile Mondiale Ecvestre de la Kentucky au reprezentat o bombă mediatică și sportivă. Niciodată un sportiv saudit nu a reușit o astfel de performanță, fie că este vorba despre cursele de cai sau despre alt sport. Oricum, nimic nu a fost întâmplător, performanța sa a fost atent pusă la cale în palatele din Riyad și din Golf în general: țările arabe trebuie să urce spectaculos în ierarhia curselor de obstacole. Și asta în detrimentul altor țări cu tradiție, fie că sunt din Vest, ca Irlanda, fie ca sunt din Est, ca vecina Ungaria. Deși este un sport aproape necunoscut la noi, regimul comunist împușcând caii în anii ’50, pentru că „aveam tractoare, la ce bun patrupedele”, iar Ceaușescu demolând hipodromurile din București și din țară pentru a construi blocuri cenușii, acest fenomen este extrem de dezvoltat în Europa de Vest și în America de Nord. Din acest moment, însă, călăreții arabi, beneficiind de milioanele sponsorilor, cumpără, pur și simplu, locuri pe grilele de start, după modelul wild-cârd-urilor pentru tenis, și amenință serios poziția liderilor tradiționali. Asta, în străinătate, pentru că în Asia, este preferat mai mult galopul.
Părerea unui specialist
Philippe Guerdat, un elvețian francofon care se ocupă de pregătirea jockey-ilor, dar și de antrenamentul armăsarilor pentru concursuri, este un adevărat globe-trotter și considerat a fi a adevărată enciclopedie în viață a acestui sport. Absolut logică, deci, curiozitatea presei din țara sa, care l-a chestionat asupra evoluției hipismului în ultimii ani. „Anul acesta, au fost exact 27 de națiuni care au luat parte la Mondialele de sărituri peste obstacole, iar nivelul a fost extrem de ridicat. Au fost încă 10 echipe în plus față de ceea ce se petrecea la CM de la Jerez de la Frontera, Spania, în urmă cu opt ani, și să știți că toată lumea a progresat vizibil. I-am pregătit pe spanioli, pe ruși și pe ucrainieni, dar surprizele nu au venit din această zonă. Acum îi pregătesc pe belgieni, dar noile puteri emergente sunt țările arabe, însă am constatat un nivel serios îmbunătățit atât la japonezi, cât și la câteva țări din Oceania”, mărturisește el.
Cai, şeici şi cecuri la purtător
Aceasta este tripla câștigatoare, un fel de trei bucăți servite la jocul de poker care au permis Arabiei Saudite să devină prima țară arabă, dar și din întreaga Asie, care să reușească un loc al optulea în concursul pe națiuni, iar Qatarul și Emiratele Arabe Unite vin din spate folosind aceeași rețetă, dar cu o oarecare întârziere. Totuși, sunt destule voci care atacă metodele arabe de dezvoltare a sportului. Astfel, belgianul Philippe Lejeune, campion mondial en-titre, critică dur felul în care se obțin caii de succes pentru acest gen de competiții. „Acest sport a fost, dintotdeauna, o artă, o mixtură între dresaj, animal și om, iar legătura ta personală cu calul tău de concurs este fundamentală. Bidiviul meu mi-e ca un frate, iar antrenorii mari, și mă gândesc la Guerdat, Navet sau Whitaker, știu exact ceea ce vreau să spun. Păi, știți cum procedează arabii? Cam ca strămoșii lor din seraiurile de odinioară. Cumpără armăsari pe bani grei, își pun iepele la bătaie și scot mânji pe bandă rulantă. Pe cei, foarte puțini, care rezistă la furtunile de nisip de acolo, îi păstrează. Pe ceilalți… mă înțelegeți ce vreau să spun”, își vărsa el năduful. „Bun, admit că sunt jochei buni și ambițioși, au bani în prostie, își permit orice și așa mai departe. Având în vedere că ei dezvoltă un fenomen care începe să prindă la ei acasă, pot să spun chiar că e bine pentru acest sport, dar nu sunt de acord cu faptul că vin și ne cumpără la licitație cei mai buni armăsari, mândria grajdurilor din Anglia sau din State. Poate că ar fi bine să nu mai scoatem acești cai la licitație, niște reguli trebuie schimbate”, mai crede el.
Banul, cheia succesului
Fără dolari, fără foarte multe bancnote verzi, nu ar fi fost niciodată posibilă ascensiunea lui Abdullah Al Sharbatly și a iepei sale, de acum celebra, Seldana di Campalto. Până în urmă cu ceva vreme, Seldana a făcut pereche cu un italian, dar acum aparține unui Fond ecvestru saudit, manevrat cu abilitate de miliardarul Faisal bin Abdullah, care este și ministru al Educație în guvernul saudit. Patrupedul nu a fost încredințat noului jocheu decât cu șase săptămâni înaintea Mondialelor, dar ofensiva țărilor arabe nu este deloc recentă, așa cum s-ar putea crede. Dimpotrivă, durează de mai bine de 20 de ani. Iar provocarea lansată europenilor nu vine numai din țările petrolifere, ci și din Australia, care a reușit un excelent loc șapte pe națiuni, dar și de o altă țară de la Antipozi, Noua-Zeelandă. „Mi-au plăcut mult chiar și japonezii”, continuă Philippe Guerdat. „Fiii Țării Soarelui-Răsare sunt excelenți călăreți, iar antrenorii lor au făcut adevărate minuni. Japonia este țara care va conta cel mai mult în viitorul apropiat în acest sport, urmată, n-o să va vină să credeți, de China”.
Şi aici se poartă naturalizările
Există și rațiuni care țin de naționalismul stupid și care, din păcate, au atins și acest sport atât de nobil. De exemplu, oligarhul ucrainian Alexander Onyshchenko a calificat țara sa la JO de la Beijing sponsorizand o echipă din jochei naturalizați slavi peste noapte. Evident, plătiți regește pentru a accepta un pașaport al vecinilor noștri și să fie de acord să încalece niște cai cumpărați pe sume colosale. Rezultatul? Un incredibil loc patru la Jocurile Mondiale Ecvestre din 2006 de la Aachen. Toți acești Don Quijote moderni au ceva în comun: concurează mai mult în Europa, mai rar în State, dar aproape deloc în Dubai sau la Osaka, deși există hipodromuri excelente în Emirate, cu gazon adus special din Anglia și cu garduri verzi care înghit 2.000 de $ per mp pe zi. Atât costă… apa! Iată cum arată, spre exemplificare, câteva naționale. În cea care vine de la Kiev, evoluează brazilianul Rodrigo Pessoa, în cea a Belgiei concurează australianca Edwina Alexander, iar în cea a Olandei îl regăsim pe japonezul Taizo Sugitani.
Dresajul, ultima armă a europenilor
„Ultimul avantaj al Europei este dresajul, dar și aici au început să apară probleme. Țări că Irlanda sau Polonia au regresat mult, în timp ce Rusia, în loc să se ocupe de caii excepționali pe care îi aveau acum 30 de ani s-au apucat, în cel mai pur stil sovietic, de încrucișări care au nenorocit rasa cabalină. Dacă ar mai aveai caii aceia, aceștia ar valora acum aur, ar fi chiar mai scumpi decar telegarii pur sânge arabi”, punctează Guerdat. Cultura ecvestră vine din cultura militară europeană, la fel că și biatlonul. Cavaleria, ca armă terestră, a avut nevoie de instructori și de tacticieni care, chiar în uniformă fiind, veneau la concursuri și erau mândri de sorgintea lor militară. De altfel, și eu consider că o dată ruptă tradiția și legătura cu armată, acest sport a început să decadă și a intrat pe mâna afaceriștilor veroși și a pariorilor din toate colțurile lumii. Sunt țări care nu au avut tradiție militară din acest punct de vedere, dar care creșteau cai pentru turniruri sau pentru a face cadouri. Dar, până să ajungi să dezvolți o arta din legătură dintre om și cal este o cale un pic cam lungă”.
