ROMANIAN JOB Ceea ce se vede doar sporadic în România din activitatea externă a conaționalilor noștri se poate încadra fără îndoială în scenariul unui film de succes. Despre jaful de la Rotterdam s-a relatat pe larg și cu patimă, având în vedere că la mijloc s-au aflat tablouri semnate de nume celebre. De asemenea, jaful de la Cannes, cu o prăduială de 130 de milioane de euro, și-a găsit locul în topul știrilor. În rest, mai nimic, cu toate că românii au fost extrem de ocupați.
În ultimii ani, din Cipru și până în Marea Britanie, au avut loc o serie de jafuri similare, al căror punct comun este reprezentat de modul de operare. Bande formate din aproximativ 10 indivizi atacă ziua în amiaza mare magazine de bijuterii. Armele preferate pentru a intimida personalul și pentru a distruge vitrinele sunt topoarele și baroasele. Prada e bogată, de la câteva sute de mii de euro în sus, iar poliția nu prea are timp să reacționeze, deoarece infractorii nu se calicesc și nu zăbovesc mai mult de două minute.
Doar o singură bandă a fost prinsă în flagrant, după ce a fost monitorizată din timp. În martie anul trecut, cei 10 membri, toți români, au primit condamnări însumând 82 de ani, însă trebuie menționat că în momentul arestării unul dintre ei a declarat zâmbitor că avea nevoie de o vacanță. Evident, din prejudiciul estimat la peste 1 milion de lire sterline nu s-a recuperat nimic.
În general, când se produc astfel de jafuri, poliția bănuiește implicarea românilor, moldovenilor și bulgarilor, însă succesele oamenilor legii nu se pot compara cu cele ale tâlharilor, astfel că rămân, de cele mai multe ori, doar cu suspiciunea.
Cel mai îndrăzneț atac a avut loc la Centrul Comercial Brent Cross din Londra, în urmă cu un an, când banda și-a făcut intrarea spectaculoasă pe motociclete, o acțiune copiată parcă din filmul Italian Job. Cei șase hoți au reușit să plece cu o pradă de aproape două milioane de lire sterline, constând în special din ceasuri Cartier și Rolex.
Tot în Marea Britanie, o duduie de pe la noi a obținut ajutoare sociale în valoare de 28000 de lire sterline pe an, având ca ocupație oficială comercializarea pe stradă a unei reviste. Prin decizia unui judecător.
În concluzie, românii care au dorit să invadeze Occidentul în scop de jaf sunt deja acolo de mai mulți ani și nu au fost împiedicați de restricțiile în ceea ce privește munca. Astfel că temerile, mai ales cele britanice, că din acest an se va înregistra o creștere a ratei infracționalității n-are nicio bază reală.
Problema reală e ridicată doar de Frontul Național în Franța. Românii și bulgarii sunt spute dispuse să muncească pe bani foarte puțini, având mentalitate de țărani iobagi și sclavi, astfel că există riscul apariției unor dezechilibre importante pe piața muncii. Restul forțelor politice așa-zis eurosceptice se dau pe după copac și evită să pună degetul pe rană, deoarece o poziție tranșantă ar reprezenta o încălcare a principiului concurenței și poziționarea fără echivoc în afara Uniunii Europene.
Situația nu este caracteristică doar Occidentului, deoarece se regăsește în toate țările Uniunii Europene în care există decalaje importante între diferite zone, iar soluția pentru stoparea migrație forței de muncă nu e reprezentată de banii trimiși acasă de cei plecați la muncă și de ajutoarele sociale acordate de stat, ci de dezvoltarea economică sustenabilă a regiunilor defavorizate. Iar o astfel de dezvoltare nu este posibilă prin depopulare.
Dacă tot se vorbește de euroregiuni ar trebui introdus și un standard al nivelului de trai pentru fiecare dintre aceste, în sensul ca un migrator să poată obțină drept de rezidență doar dacă are un contract de muncă peste o valoare minimă. Cam cum se întâmplă în cazul cetățenilor non-UE (în cazul României trebuie să demonstreze că au venituri de minim două mii și ceva de RON). Deoarece, în mod real, nu există nicio diferență între un țăran din Cucuieți și unul din Uganda, când intenționează să muncească în București, Berlin sau Londra. Diferă doar costurile minime pe care le implică stabilirea într-o anumită zonă. O discriminare necesară între localnici și migratori, din motive evidente, pentru protecția ambelor categorii.
De asemenea, trebuie impuse reguli mult mai stricte în ceea ce privește refugiații, deoarece aceștia au tendința să se stabilească tot în buricul târgului. Acordarea rezidenței din motive umanitare, politice, religioase, etc trebuie să fie doar temporară, atâta timp cât sunt respectate niște reguli clare.
Astfel de măsuri logice nu sunt pe placul angajatorilor, care își doresc să dispună de o forță de muncă ieftină, fără costuri suplimentare, iar migrația haotică îi ajută din plin, însă zonele sărace nu au nicio șansă să se ridice. Dacă migrația s-ar afla sub un oarecare control, atunci companiile ar fi mult mai interesate să își extindă activitățile și în zonele defavorizate, deoarece principala resursă și în același timp capital este munca. Cel mai bun exemplu este reprezentat de sate în care au mai rămas doar bătrânii. Ce speranță de viitor le-a mai rămas când extincția bate la ușă? Însă de fapt acesta este și planul. Exploatarea resurselor solului și subsolul se poate face mult mai ușor pe un teritoriu nelocuit. Dacă nu ar mai fi existat populație în localități precum Roșia Montană și Pungești mai discuta cineva subiectele cianurilor și gazelor de șist?
Revenind la migrație, chiar a fost distractiv comitetul de primire de la Londra din primele zile ale lui 2014. Cât de dobitoc trebuie să fii ca să crezi că românii și bulgarii, cu tradiții solide de bețivăneală, se vor pune în mișcare măcar zece metri până după Sf. Ion? Oricum, dacă va fi vorba de un val de migratori, acesta se va face simțit cel mai devreme la primăvară, când dă ghiocelul…
