Sputele regaliste pregătesc un nou atac subversiv împotriva Republicii, ca formă de organizare a Statului Român, prin modificarea stemei. Așezarea coroanei regale pe capul acvilei imperiale romane nu numai că arată ca dracu’, dar și sună ca o bășină. Acvila romană nu avea nevoie de nicio coroană pentru a fi imperială.
Motivarea sună de-a dreptul grețos, iar varianta parlamentarilor monarhiști diferă de cea a heraldiștilor monarhiști. Măcar puteau să se pună de acord ce minciună să susțină. Propunerea legislativă aprobată tacit de Senat (adică nu a fost pusă în discuție și din acest motiv este considerată ca fiind aprobată) este motivată prin ruperea totală de trecutul comunist și alte baliverne, inclusiv prin povestea cu coroana turnată din oțelul unui tun turcesc după Războiul de Independență și vârâtă direct pe capul acvilei din stemă.
Heraldiștii susțin că nu e vorba de o reparație istorică, ci de modul în care suntem recunoscuți în lume.
Evident, ambele argumente sunt de nivel preșcolar. Cel cu privire la recunoașterea internațională n-are nicio acoperire logică în condițiile în care România este membră a UE, NATO și ONU cu actuala stemă și nimeni nu a ridicat vreo obiecție.
Punctul de vedere istoric e și mai aberant. Culmea e că susținerea cea mai puternică vine din partea transilvănenilor, care nu se regăsesc în simbolurile heraldice de pe stemă și nu s-au regăsit niciodată. Transilvania este reprezentată pe stema României prin stema aprobată în timpul Mariei Tereza. Până în secolul XVII, Transilvania nici măcar nu avea o stemă proprie, în circulație fiind doar niște blazoane de familie, dar nu ale românilor. Singurul simbol care îi reprezintă într-o oarecare măsură pe transilvăneni este cel al lui Iancu de Hunedoara, foarte asemănător cu pasărea din stema Valahiei.
Cineva chiar a făcut o glumă și a afirmat că românii transilvăneni ar fi putut fi reprezentați pe stemă printr-o opincă în vârful furcii, corespunzător statutului lor sub dominația maghiară și austriacă. Tupeul lor, în aceste condiții, e de cea mai joasă speță.
Stema actuală a României este oricum o mistificare istorică, dar așa am adoptat-o, așa suntem recunoscuți în lume. Dacă vrem să o modificăm pentru restituirea întregului adevăr, trebuie să ne raportăm la cele mai vechi simboluri heraldice, dar și la originea lor. Mistificarea s-a produs din dorința de identificare cu latinismul și creștinismul, din motive practice și politice.
Dacă în privința Moldovei nu prea există mari divergențe deoarece Bourul, animal semi-mitic, nu poate fi confundat cu alt bizon, în privința acvilei imperiale romane s-a dat tare cu bâta în baltă.
Pe scut se află Pasărea Phoenix având în gheare un ou și un sceptru, iar în cioc o cruce. În stânga și dreapta capului are Soarele și Luna. În partea stângă a scutului este reprezentat Carul Mic cu Steaua Nordului lângă Soare. În partea dreaptă sunt alte două astre, care putem presupune că sunt cei doi luceferi (Marte și Venus). Se poate interpreta că stelele reprezintă numărul anilor de domnie ai lui Mihnea, cu toate că se afla în cel de-al 8-lea an din cei 12.
Scutul este încadrat de doi grifoni cu săbii, care susțin coroana domnească deasupra scutului. Cu excepția coroanei, toate celelalte elemente sunt 100% traco-geto-dace, inclusiv crucea stilizată din motive politice evidente la aspectul creștin. Ca fapt divers, tot din motive politice, Mihnea Vodă s-a convertit la Islam, de unde și porecla.
Pasărea Phoenix nu mai trebuie spus că reprezintă simbolul nemuririi, al renașterii eterne, iar geții știm de la antici cum se considerau. Grifonii, de asemenea, aveau rolul de a păzi aurul dacilor, iar simbolurile celeste le găsim pretutindeni și au rămas destul de bine conturate în balada Miorița (variantele sunt multiple, iar rolurile se inversează în funcție de zonă, dar motivele tematice rămân aceleași).
„Să le spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mândră crăiasă, / A lumii mireasă; / Că la nunta mea / A căzut o stea; / Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa. / Brazi şi paltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păserele mii, / Şi stele făclii! „
Majoritatea literaților au interpretat aceste versuri ca o acceptare a destinului, o pasivitate în fața morții, a sfârșitului, chiar dacă „victima” vede moartea doar ca pe un ritual de trecere către o nouă viață, cam așa cum o vedeau geții, care o primeau nu neapărat cu bucurie, ci cu detașare.
În celelalte reprezentări, de la Mircea cel Bătrân până la Mihai Viteazu și 200-250 de ani mai târziu, Pasărea Phoenix nu are aripile deschise și seamănă a corb, cioară, porumbel, în niciun caz a acvilă, al cărei cioc este inconfundabil, ca și ghearele de altfel, acoperite de pene. Numai că latiniștii, orbiți de dorința de a se legitima au văzut acvilă și asta au pus pe stemă. Așa cum sunt orbiți astăzi monarhiștii care vor să pună pe capul acvilei coroana lui Carol I Desculțul.
În stema lui Mihai Viteazu, după Unire, apar suprapuse reprezentările Păsării Phoenix, Bourului și Grifonilor, reprezentând Valahia, Moldova și Transilvania.
Astfel, dacă cineva întreg la minte dorește să restaureze adevărul istoric pe Stema României trebuie să se regăsească aceste simboluri pentru cele trei provincii istorice:
Țara Românească – Pasărea Phoenix, Oul, Sceptrul, Sabia, Soarele, Luna, Stelele
Moldova – Bourul, Steaua Nordului (sau Soarele), Trandafirul și Luna
Transilvania – Grifonii și cei 7 munți (pietre)
Restul, cu Banatul și Dobrogea, sunt povești deoarece nu au avut niciodată, până în 1921, însemne heraldice proprii. Să nu uităm crucea care trebuie să dispară, deoarece nu toți cetățenii țării sunt creștini, iar România este stat laic.
Așa că, dragi regaliști împuțiți, ca să îl parafrazăm pe Președintele Republicii, UP YOUR ASS!!!
