Se împlinesc astăzi 26 de ani de la izbânda Stelei de la Sevilla. Trecând peste şansa Stelei de a nu întâlni adversari de calibru, de norocul numit Duckadam la loviturile de departajare, trebuie admis că acea performanţă este şi a rămas unică. Mai mult decât atât, repetarea ei ţine de domeniul science-fiction. Se cunosc contrele pe care le-a avut Mircea Lucescu, în primul rând cu federaţia, dar şi cu Steaua, club pe care l-a considerat responsabil pentru ghinioanele care l-au urmărit încă de când a preluat conducerea lui Dinamo, în 1985. Ceva dreptate avea nea Mircea, dar nici Dinamo nu era deloc departe de practicile mai puţin ortodoxe de atunci, dar nu acesta este subiectul articolului.
Interesant este că actualul tehnician al celor din Doneţk urmărea îndeaproape evoluţia „militarilor”, le admira jocul şi, într-un interviu acordat L’Equipe chiar înainte de finala de la Sevilla, a spus clar că Steaua are şanse în acel meci. Sincer, câţi stelişti veritabili ar fi pariat pe propria echipă într-o partidă în care totul, dar absolut totul părea a fi în avantajul Barcelonei? Sigur, Barca de atunci nu era cea de azi, dar la fel de adevărat este că nici Steaua de atunci nu avea nimic de-a face cu Steaua de acum. Şi să remarcăm, pe de altă parte, faptul că „Il Luce” admite sprijinul primit de la stat de echipele guvernamentale, dar merge chiar mai departe şi admite că acestea erau mai numeroase, Victoria sau Sportul Studenţesc fiind două exemple. Am ales traducerea integrală a textului şi adaptarea lui în limba română, credem că este cea mai bună soluţie.
Patrick Urbini, ziarist L’Equipe:
„În 1983 şi 1984, Craiova şi Dinamo au arătat că fotbalul românesc este în pas cu timpurile noi, cele două cluburi atingând în premieră semifinalele Cupei UEFA, respectiv, a Cupei Campionilor Europeni. Doi ani mai târziu, Steaua a făcut chiar mai mult, reuşind să ajungă până in finala CCE, ultimul act urmând să-l joace în Spania, pe terenul adversarilor, chiar dacă este ceva distanţă între Catalunya şi Andaluzia. Dar, de data asta să remarcăm şi calitatea jocului, o estetică la care românii rămăseseră datori. S-o spunem foarte clar, Steaua practică un fotbal plăcut ochiului. Am luat legătura cu un interlocutor avizat, Mircea Lucescu, selecţionerul naţionalei României din 1981 şi antrenorul lui Dinamo Bucureşti din anul 1985. Ei bine, domnul Lucescu ne asigură: „Reuşita Stelei nu este absolut deloc întâmplătoare. Mai mult decât atât, clubul are tot ce-i trebuie pentru a se menţine la un nivel înalt câţiva ani buni de acum înainte”.
– Mircea Lucescu, când anume s-a produs acest start care a condus la această incredibilă performanţă?
– Totul a început acum doi ani. De fapt, trei oameni au avut un rol determinant în această metamorfoză. Mai întâi, Florin Halagian, care este astăzi antrenorul lui FC Argeş. El este cel care a construit o echipă super puternică aducând jucători noi ca Boloni, Bărbulescu, Bumbescu, Piţurcă sau Radu II. Totuşi, el a fost înlocuit în octombrie 1984, deşi Steaua era neînvinsă în primele şase etape, cu Emerich Jenei. Probabil, eliminarea în faţa Romei i-a fost fatală lui Halagian. Trebuie spus că Jenei este un om de-al casei pentru Steaua, unde a activat ca jucător, iar ca antrenor a reuşit chiar un event în 1976. Să spunem clar că acest Jenei a făcut multe schimbări, iar majoritatea au fost bune. În primul rând a adus echilibru şi asta, în primul rând, pentru că şi el este un om echilibrat şi cu simţul măsurii. Pe urmă, este un om mult mai jovial şi mult mai apropiat de jucători. Nu în ultimul rând a contat sosirea lui Boloni. Să vă explic: Steaua este o echipă care se bazează mult pe jocul în viteză, dintr-o singură atingere, rareori din două. Cu toate acestea, de multe ori jocul devenea haotic, jucătorii se precipitau odată ajunşi în poziţii avansate. Datorită lui Boloni, Steaua a corectat această trăsătură negativă a jocului ei şi i-a permis lui Stoica să se achite doar de partea ofensivă a jobului său, inclusiv să rămână în poziţii avansate de unde îşi poate plasa pasele sau şuturile la care este un foarte bun meseriaş.
– Cum se manifestă această „dulce armonie”?
– Din start, pe categorii de vârstă. Există trei grupuri foarte bine echilibrate: tinerii (Balint, Lăcătuş, Belodedici), bătrânii (Boloni, Stoica, Piţurcă) şi un grup intermediar de fotbalişti cu vârste cuprinse între 26 şi 28 de ani (Iovan, Bumbescu, Ducadam…). De aici concluzia pe care am tras-o şi pe care v-o destăinui în premieră. Steaua are un viitor lung şi frumos în faţa ei, chiar dacă sunt nevoit s-o spun cu limbă de lemn. Craiova a atins semifinala cu Benfica având mulţi jucători experimentaţi, dar cu nişte ani în plus. Pe de altă parte, Dinamo, după semifinala cu Liverpool, s-a văzut văduvită de câţiva dintre titularii care puseseră serios umărul pentru realizarea acelei performanţe: Mulţescu, Ion Marin, Augustin şi Custov, consideraţi prea „bătrâni” pentru fotbalul la cel mai înalt nivel. În schimb, Steaua nu va avea aceleaşi probleme atunci când se va pune problema unei infuzii de sânge proaspăt. Iată încă un amănunt extrem de important şi demn de remarcat: Steaua joacă la fel de eficient, foloseşte cam aceleaşi scheme de joc şi o face de doi ani buni rulând un lot de 13 sau 14 jucători. Această stabilitate, pe care doar la Liverpool am mai văzut-o, înseamnă 50 de meciuri pe sezon cu aceeaşi oameni, o garanţie în plus pentru obţinerea de rezultate. Nu sunt primul care afirm că omogenitatea este condiţia sine-qua-non a obţinerii de rezultate pozitive.
– Cum au evoluat lucrurile la capitolul mental?
– Enorm, din acest punct de vedere. Pofta vine mâncând, astfel că foamea de rezultate i-a schimbat pe zi ce trece pe Piţurcă, Bumbescu sau Bărbulescu, efectiv, „inguardabili”, cum spun italienii, acum nişte ani. De asemenea, a contat foarte mult şi rivalitatea pe plan intern, meciuri care pe care cu adversari, deja experimentaţi, ca Dinamo, Craiova sau Sportul. Conducătorii clubului au dus o politică riguroasă, cu un program detaliat, iar jucătorii nu s-au putut sustrage, aşa cum se mai întâmpla pe vremuri. Să vă mai dau un detaliu extrem de important. La capitolul concentrare, spre exemplu, jucătorii au avut cea mai netă creştere. Nu de alta, dar iau lecţii permanent de la un maestru de karate, iar artele marţiale te învaţă nu numai să crezi, ci şi să respiri, spre exemplu. Şi pe urmă, a fost publicul, cu presiunea sa extraordinară, cu atmosfera de excepţie pe care a creat-o şi căreia jucătorii s-au simţit obligaţi să răspundă. Spectatorii au insuflat echipei dorinţa de a ataca permanent, un fel de agresivitate pozitivă de care adversarii se tem atunci când joacă în Ghencea.
– Hai să vă întreb direct. Sunt lucruri care lipsesc Stelei în comparaţie cu ceea ce poţi regăsi la un club occidental de succes?
În ceea ce priveşte condiţii de antrenament, de refacere, studii video etc, absolut nimic, vă rog să mă credeţi. În România totul este făcut şi gândit pentru a favoriza Steaua, Dinamo şi Craiova. Altfel, nu ar merge naţionala, un proiect la care eu ţin tare mult şi care va avea, cândva, rezultate pe măsură. Spre exemplu, s-a făcut totul pentru a ajuta Steaua, în primul rând aş semnala faptul că internaţionalii stelişti au rămas la dispoziţia clubului, cu o singură excepţie, Boloni. Dar, asta şi pentru că a fost chiar el cel care a dorit să bifeze împotriva Uniunii Sovietice cea de-a 90-a selecţie. Federaţia aranjase chiar în iarnă un amical cu Brazilia care a fost anulat tocmai din acest motiv. Nu avea niciun rost să ne prezentăm acolo fără internaţionalii Stelei. Nu numai că echipa pierdea serios din valoare, dar chiar sudamericanii ne-ar fi bătut obrazul dacă ne prezentam cu echipa incompletă. Pe de altă parte, Steaua a făcut un stagiu de pregătire în Italia, unde a stat trei săptămâni. Aş ţine să remarc aici două mari avantaje: este o soluţie eficace pentru pregătirea meciurilor din sferturilor cupelor europene, ştiut fiind faptul că în Est clima este mult mai aspră şi, pe de altă parte, este obligatorie aceasta deschidere către Vest, de unde avem numai de învăţat. Trebuie să ieşim din această izolare.
– Din momentul în care aţi fost numit selecţioner, aceasta a fost şi principala Dvs preocupare…
– Această politică de deschidere este dorită la cel mai înalt nivel şi, evident, este o idee binevenită. S-o spunem sincer, campionatul nostru, deşi a crescut mult, nu poate trezi nici acelaşi interes, nici aceleaşi pasiuni în comparaţie cu campionatul Italiei, de exemplu. Din momentul venirii mele în postul de selecţioner, contactele cu echipele din Vest s-au înmulţit de patru ori, aici luând în considerare inclusiv naţionalele mici. Acesta este singurul mod prin care putem depăşi acest complex de inferioritate care, din păcate, încă există la nivel mental. De exemplu, Steaua a depăşit această barieră şi noi toţi, cluburile, naţionala, eu personal, avem de învăţat de la Steaua. Deja se văd semne bune, nicio ţară socialistă nu a reuşit, în ultimii trei ani, rezultate mai bune decât ale noastre. Şi la naţională se văd multe lucruri noi. Ne-am calificat la Euro 84, ar fi trebuit să mergem şi în Mexic 86 dacă meciul Anglia – Irlanda de Nord nu ar fi fost aranjat… Uite, până şi juniorii şi cadeţii s-au calificat la turneele finale la categoriile lor de vârstă.
– Să revenim la Steaua. Are şanse reale să bată Barcelona sau va face doar act de prezenţă în finală?
– Sincer, eu cred că Steaua are atuurile ei. Le-am văzut jucând pe amândouă în cupele europene şi consider că formaţia română are o organizare superioară a jocului. Cu asta, bucureştenii vor reuşi să contracareze agresivitatea, forţa şi valoarea individuală a jucătorilor care, teoretic cel puţin, înclină de partea ibericilor. Îi pot face pe gălăgioşii fani catalani să tacă printr-un joc de pase bine echilibrat, de data asta mai lent şi bazat pe posesie, dar şi să încerce contre prin surprindere. Exact cum a făcut Dinamo Kiev în finala cu Atletico Madrid (Cupa Cupelor, 3-0 pentru Belanov&comp n.n.). Steaua se descurcă foarte bine şi în faţa unei echipe care joacă în stil englezesc, cu fundaşii aruncând baloane direct către vârfuri, aşa cum s-a întâmplat cu Anderlecht. Presingul sufocant al „militarilor” i-a scos din ghete pe Scifo sau Vercauteren. În concluzie, orice tactică aplici cu Steaua, e greu să-i baţi.
– O ultimă întrebare, d-le Lucescu. Absenţa căpitanului Stoica, suspendat, va fi un handicap greu de surmontat?
– Ba da, e o problemă mare pentru Steaua şi, probabil, singurul argument în faţa căruia mi-aş mai modera puţin optimismul. Contribuţia lui Tudorel la construţia jocului era esenţială. Dar, să fim sinceri, credeţi că odată ce au ajuns până acolo vor ceda fără luptă?
PS. Autorul interviului, Patrick Urbini, este acum jurnalist la France Football şi, în această calitate ne-a vizitat ţara cu ocazia meciului Franţa – România, 2-2 la Constanţa.
traducere şi adaptare de Octavian METONI
