În 1912, în capitala Suediei, Stockholm, turneul de lupte se desfăşura după nişte reguli un pic diferite faţă de cele de astăzi. Astfel, nu exista un termen limită şi nici ideea de avertisment pentru cei care evitau lupta în mod intenţionat.
Mai pe scurt, nu era ceva neobişnuit ca arbitrii să lase lupta să se desfăşoare până când unul dintre combatanţi era fixat în tuş de către adversarul său.
Duelul ruşilor „albi”
La a V-a ediţie a JO, concursul de specialitate a fost organizat pe stadion şi, cum pe vremea aceea nu exista nocturnă, încleştările încetau o dată cu apusul soarelui. Sigur, istoria nu precizează dacă nu cumva ziua era mai lungă decât prin părţile noastre din cauza nopţilor albe, fenomen specific ţărilor nordice.
Una peste alta, în semifinalele categoriei mijlocii la „greco-romane”, s-au înfruntat rusul Martin Klein, un estonian de limbă germană care trăia la Sankt-Petersburg şi finlandezul Alfred „Alppo” Asikainen, originar tot din capitala imperială şi, având în vedere că ducatul era parte a Imperiului Ţarist era, şi el, tot un supus rus.
Sub un soare torid, oamenii au luptat timp de 11 ore şi 40 de minute până când Max a reuşit să-l doboare pe Alppo, campionul mondial en-titre. De remarcat că arbitrii nu au fost de acord decât cu mici pauze care au totalizat doar cinci minute, perioadă suficientă pentru ca sportivii să-şi facă necesităţile fiziologice.
Renunţă la finală
Extenuat de lupta cu adversarul său finlandez, Max nu a fost în stare, pur şi simplu, să lupte pentru titlul olimpic în finala de a doua zi. Drept pentru care suedezul Claes Johansson a profitat şi s-a încoronat fără luptă.
Ziariştii au cerut ca semifinala celebra să se rejoace, dar războiul mondial bătea la uşă. Şi nu numai marea conflagraţie, ci şi revoluţia bolşevică.
