Cât de jos a ajuns fotbalul românesc? Atât de jos încât un rezultat de egalitate cu Ungaria pare acceptabil. Atât de jos încât selecționerul are tupeul (știm că-l are oricum, indiferent de împrejurare) să nu dispară în pădure pentru 10-20 de ani și, mai mult, își arată imediat moaca sictirită și provocatoare.
Am decăzut în asemenea hal încât avem un președinte de federație care în copilărie și-a dorit un singur lucru: să devină Mircea Sandu! Iar rezultatul se vede. Face calcule cu privire la șansele de calificare. Păi, domnu’ Burleanu, dumneata trebuie să faci calcule dacă suntem în stare să luăm punct cu Insulele Feroe și în caz de reușită să declarăm mizeria sărbătoare națională.
Un egal cu Ungaria pe teren propriu, în fața a 50.000 de fraieri, e mai penibil decât un 0-10 cu Germania la juniori. Și asta pentru că Ungaria nu există din punct de vedere fotbalistic, ca și din multe altele. E zero barat! O echipă de cartier care bate seara mingea pe sintetic la minifotbal înseamnă ceva mai mult.
România a înscris un gol absolut întâmplător, deoarece bulevardele Budapestei au fost implementate adânc în defensiva maghiară, iar Rusescu a avansat 10-15 de metri fără să întâlnească picior de adversar. Ne bucurăm de un gol de curtea școlii de parcă am fi câștigat Cupa Mondială. Atât de jos am ajuns!
Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat un eșec! Foarte posibil, de altfel, având în vedere halul fără de hal în care s-a prezentat „naționala”.
Grav e însă că nu există nimeni, dintre cei cu putere de decizie, suficient de vertical pentru a-i spune verde-n față celui ce ocupă abuziv postul de selecționer să se care, cu tot cu contractul lui beton, că ne-a împuțit de tot și am ajuns ultimele jeguri ale Europei. Cum să faci egal acasă cu Ungaria???? Inimaginabil și inacceptabil! Pentru așa ceva nu există explicație, nici măcar Leana lu’ Pârțag n-ar avea tupeul să inventeze vreuna. Însă, Piți are…
