Cea mai mare escrocherie pusă în practică de guvernanți în ultimii ani poartă acum impropriu numele de timbru de mediu, dar în fapt este doar o taxă pentru stimularea comerțului cu mașini noi și implicit a producției de autoturisme.
Această taxă nu are nimic în comun cu protejarea mediului, dimpotrivă contribuie din plin la creșterea emiterii de noxe în atmosferă. Românii sunt considerați, în general, extrem de proști, de cele mai multe ori pe bună dreptate, deoarece înghit fără să mestece orice imbecilitate repetată suficient de mult la televizor pentru a deveni în ochii lor adevăr absolut.
În cazul de față, „specialiștii” Guvernului și cei ai industriei auto susțin că o mașină nouă produce mai puține noxe decât una veche. În ultimul timp, discursul s-a mai nuanțat și se admite că o mașină veche, având o durată de viața mai mică decât una nouă, va polua mai puțin timp. Însă, ceea ce nu spun respectivii e că pentru a produce o mașină nouă, însemnând tot parcursul tehnologic al fabricării miilor de piese și asamblarea propriu-zisă, sunt eliberate în atmosferă mai multe noxe decât cele ieșite prin țeava de eșapament pe toată durata de funcționare a mașinii.
Dacă într-adevăr se dorește protejarea mediului, se impune calculul individual al taxei pentru fiecare mașină în parte. În primul rând, o mașină nouă, la prima înmatriculare, trebuie taxată separat, pentru poluarea rezultată din producerea ei. Apoi, în funcție de nivelul noxelor produse în momentul vânzării, ar trebui taxat cumpărătorul, iar în funcție de numărul de kilometrii rulați să fie taxat vânzătorul. Pentru că cel care a rulat cu mașina 100.000 km a poluat mai mult decât cel care a rulat, să zicem, 5.000 de km. Normal, pentru perceptor e mult mai simplu să utilizeze niște formule generale, pur teoretice, în funcție de capacitatea cilindrică și să bage mâna în buzunare în mod egal. Însă realitatea, producerea de noxe, este total diferită.
Dar, cel mai important aspect este cel al destinației banilor. Sumele rezultate din această taxă nu se îndreaptă către proiecte de mediu, pentru a se repara cât de cât ce s-a stricat, ci intră de cele mai multe ori în obiective de investiții care produc și mai multă poluare.
Dacă tot îi spui timbru de mediu, atunci banii trebuie să aibă o destinație precisă, cum ar fi reîmpădurirea zonelor defrișate bezmetic, producerea de energie verde (centrale eoliene, panouri foto-voltaice, centrale geo-termale, hidrocentrale, etc.), sisteme de irigații, amenajarea sistemelor de diguri împotriva inundațiilor, parazăpezi și multe alte lucrări ce pot contribui la îmbunătățirea echilibrului ecologic.
Dau un singur exemplu: centralele eoliene bazate pe tehnologia levitației magnetice (MAGLEV). În China, în zonele izolate unde costurile pentru extinderea rețelei electrice nu se justifică, acestea au fost introduse cu succes, atât pentru consumul casnic, cât și pentru iluminatul public, în combinație cu panourile solare. Însă aceste eoliene pot fi utilizate oriunde este necesar consum de energie electrică, inclusiv la irigații. Avantajul acestei tehnologii este acela că producerea energiei electrice începe la o viteză a vântului de 1,5 m/s, adică 5,4 km/h, practic la orice adiere.
În România, o astfel de centrală (cu o putere de 2,5 kwh) costă aproximativ 15.000 de euro. Deci, nu e pentru orice buzanar, astfel că cei interesați să consume energie din susrse regenerabile trebuie susținuți de stat cu o subvenție substanțială.
În concluzie, timbrul verde, așa cum e gândit de guvernanți, poate fi reprezentat ca un craniu și două oase încrucișate, deoarece nu are nicio treaba cu ecologia, ci este doar o sursă suplimentară pentru finanțarea poluării.
