România traversează o perioadă comparabilă cu cea a domniilor fanariote, impuse de Înalta Poartă. Ce să mai vorbim de mizeriile din fotbal comise sub oblăduirea cuplului Mircea Sandu – Dumitru Dragomir, din moment ce tot sportul românesc se zbate într-o hazna administrată de iubiții conducători politici votați la infinit. Șefii fotbalului sunt doar două personaje minore ale timpului lor și nu fac altceva decât ceea ce face stăpânirea.
De douăzeci și ceva de ani se tot bate toba că România are o legislație foarte bună, dar nu este aplicată. Pe jumătate fals. România are o legislație extrem de proastă și stufoasă, dar nici măcar așa nu se aplică. Până acum am plătit deputați și senatori în șase legislaturi, timp și resurse suficiente pentru redactarea de la zero a întregii baze legislative a României. Au fost aleșii atât de retardați și de incapabili încât să nu fie în stare să facă un pic de ordine? Evident, nu este vorba de așa ceva, ci de interese. Interesul comun al politicienilor a fost să genereze haos, pentru a putea pescui liniștiți în ape tulburi. Averile nu și le-au făcut din afaceri cinstite sau din salariile de bugetari, indiferent cât de mari au fost acestea.
Un premier de tristă și urâtă amintire, acum mort și pe jumătate putrezit, spunea la sfârșitul mileniului trecut că „în țara asta nu mai e nimic de furat”. Adevărul e că în România se fură și se va fura și în următorii 100 de ani. Un alt citat celebru ni l-a lăsat Nicu Ceaușescu: „Nici în zece ani nu veți putea vopsi cât a construit tata”. Ceea ce s-a adeverit de mult. Însă, Nicu a fost un optimist. La fel și Silviu Brucan când și-a lansat profeția: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”.
Viitorul nu poate fi decât sumbru. Românii nu vor deprinde democrația, decât dacă vor fi forțați. În primul rând, democrația modernă nu e în fapt democrație, ci un tip de oligarhie stabilit prin vot popular. Acest sistem poate funcționa cât de cât corect doar prin participarea reprezentativă a alegătorilor la procesul electoral. Participarea reprezentativă nu înseamnă doar cea cantitativă, ci și cea calitativă, în sensul că votul trebuie dat cu gândul la interesul general, nu prin prisma egoismului individual. Ceea ce ar trebui să se aplice și în cazul exercitării puterii investite prin vot. Așa ceva în România e imposibil, deoarece dintotdeauna a avut și vom avea mereu o mare problemă cu capra vecinului.
În privința vopsitului e și mai complicat. Actuala clasă politică, chiar și cu ajutor extern, nu va putea fura în 100 de ani cât s-a construit timp de 25 de ani sub Ceaușescu. Nu e vorba de nostalgie, ci de realism. Regimul socialist a construit pentru că avea o idee fixă, dar măcar avea o idee clară. Guvernații de după 89 au și ei o idee în cap, însă aceasta nu este unitară și îmbracă forme destul de diferite. Chiar dacă sunt împreună la furat, totuși nu și-au stabilit dinainte cotele și trebuie să dosească cu fereală, altfel ar începe să se toarne între ei. Ceea ce se mai și întâmplă cu câte un fraier care nu e atent. Astfel, jaful va dura zeci de ani, mai ales că au fost identificate și alte ținte, precum bugetul de stat, domeniul public și privat al statului, resursele naturale, drepturile cetățenești și fondurile europene.
Există vreo soluție, vreo speranță? Probabil că nu. Ceea ce putem face e doar identificarea dejecțiile și consemnarea evoluției nivelului lor în budă.
Subiecte sunt fără număr, dar vom începe cu câteva de actualitate, gen stadionul Jean Pădureanu din Bistrița (ca să se lege cât de cât cu sportul), Roșia Montană, autostrada de centură, legea retrocedărilor, ș.a.m.d.