La finalul primului episod presupuneam că toată lumea se va pune de acord și sportul va deveni prioritate națională, iar elaborarea și stabilirea Strategiei Naționale pentru Sport ar fi următorul pas logic. Numai că, problema cea mai mare în România o reprezintă faptul că din ’89 și până în prezent am avut un maldăr de Strategii în toate domeniile și niciuna nu a fost urmată până la capăt, din mai multe motive. Pe primul loc e fără îndoială factorul politic. De obicei, schimbarea Guvernului înseamnă automat și schimbarea priorităților, astfel că majoritatea Strategiilor nu supraviețuiesc mai mult de patru ani, ceea ce înseamnă proiecte începute, apoi abandonate și bani irosiți. Aici trebuie să îi acord o bilă albă lui Sorin Oprescu pentru că a continuat și finalizat proiectele începute de predecesorii săi, chiar dacă nu se încadrau în propria viziune pentru dezvoltarea Bucureștilor.
O Strategie în domeniul sportului trebuie concepută cu obiective clare, generale și pe termen lung. Dacă vrem rezultate imediate, de exemplu la Olimpiada din 2016, nu putem face decât un plan de bătaie, prin concentrarea resurselor doar în câteva discipline în care mai contăm, datorită unor eforturi individuale.
Românii au prins o meteahnă extrem de nocivă: trișatul. Obținerea de foloase necuvenite a devenit adevăratul sport național în ultimii 20 de ani și situația se agravează. Averile agonisite în această perioadă, în cea mai mare parte, au strânsă legătură cu declinul economic și financiar al României, pentru că resursele Statului au fost împărțite între grupurile organizate de așa-ziși capitaliști. În fapt, a fost și este în continuare vorba doar de o acțiune coordonată de jaf. Un exemplu cât se poate de concret: dacă un individ fură câțiva litri de benzină, este prins și nu are bani de cotizație, sigur face ani buni de pușcărie, în timp ce dacă ai semnat contractul de privatizare la Petrom pentru câțiva poli nu numai că nu ești tras la răspundere, ci te mai și lauzi cu treaba asta, spunându-i privatizare de succes.
Dacă vrem să ne amăgim un pic putem spune că nu numai în România corupția a atins un nivel aproape intolerabil. Actuala criză mondială a pornit din Statele Unite, unde câțiva băieți deștepți au devalizat băncile, iar prostimea se chinuie să pună banii la loc. Poate părea incredibil, dar unii dintre cei responsabili de dezastru au fost chiar premiați cu prime de pensionare de sute de milioane de dolari. Mai mult, într-un documentar al lui Michael Moore (foto, recomand tuturor filmele realizate de american, chiar dacă unele au mai mult de 10 ani, însă tematica e de actualitate), o duduie cu funcție dă un răspuns simplu și concludent la întrebarea „Unde sunt banii noștri?”: Nu știu! Deci, în cea mai puternică țară din lume, unde, după 9 septembrie 2001, sunt luate la întrebări și pisicile suspecte, peste noapte se pot evapora mii de miliarde de dolari fără ca cineva să bage de seamă. Batista a fost pusă repede pe țambal și cum a încercat careva să deschidă gura a fost imediat redus la tăcere. Cazul cel mai evident a fost cel al șefului Băncii Mondiale, discreditat în urma scandalului cu o cameristă, pe care, fie vorba între noi, chiar trebuia să fii bolnav psihic ca să o agresezi sexual.
Foamea asta după o prăduială cât mai mare într-un timp cât mai scurt, fie la noi, fie peste Atlantic, nu reprezintă capitalismul oricât de sălbatic ar fi. O astfel de manifestare este specifică regimurilor oligarhice închise, în care cei care exercită puterea, chiar dacă se schimbă periodic, sunt în fapt doar fațetele aceleiași monede. În cazul nostru, USL și ARD s-au luptat cu îndârjire pentru putere în ultimii ani, dar această luptă reprezintă doar o diversiune, deoarece la final toată lumea câștigă și FSN-ul rămâne la putere. Același sistem funcționează și în Statele Unite. Teoretic, democrații și republicanii sunt două forțe opuse, însă la sfârșitul zilei sunt cei mai buni prieteni, iau masa împreună, fac afaceri fără nicio urmă de doctrină politică și în final fac troc cu diverse acte legislative favorabile grupurilor de interese care îi susțin.
Acum ar trebui să apară cineva să îmi spună că mă contrazic. Păi dacă rămân aceeași oameni la putere, cu aceleași grupuri de interese în spate, logic ar fi ca Strategiile să nu se schimbe. Da, dar mai mult nu, dintr-un motiv foarte simplu. Cea mai profitabilă etapă pentru oligarhii este cea inițială, a investițiilor. Tocmai de aceea se trage foarte mult de timp și un proiect care în mod normal se finalizează, să zicem, în doi ani, ajunge în cel mai bun caz să își dubleze perioada de execuție și inclusiv costurile. Iar banii vin de la buget, adică din buzunarele fraierilor care își plătesc impozitele sau din împrumuturile făcute de Stat în numele acelorași fraieri.
Să credem că de dragul sportului se va da undă verde la o strategie pe termen lung, pe care toate guvernele ce vor urma o vor respecta întocmai. În primul rând, trebuie stabilite obiectivele generale sub forma unor numere. Despre acestea în episodul al treilea al Retrospectivei.
