Vestea finalului de an nu a fost adusă de colindători, ci de judecători. Rapidistul George Stanca a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare pentru plagiat. Nu știu sigur dacă reprezintă o premieră pentru România, însă cu siguranță e o excepție într-o țară în care însușirea proprietății intelectuale a aproapelui se practică la liber.
Înainte de toate să sintetizăm elementele infracțiunii. George Stanca a fost acuzat că în 2010 și-a însușit traducerea Jurnalului lui Lev Tolstoi realizată de Janina Ianoși și a publicat-o sub pseudonimul Ghenadi Strungar, la Adevărul Holding, cu titlul Memorii. Scriitorul susține că a fost păcălit de editură, deoarece el a scris doar notele introductive la fiecare capitol, însă volumul a fost publicat în întregime sub numele său literar.
Din păcate pentru George Stanca, argumentul său nu a stat în picioare pentru că a semnat un contract de traducere cu Adevărul. Faptul că a luat banii reprezintă fără echivoc dovada că a acceptat însușirea întregului volum. Când am vorbit de jurnaliștii cu foamea-n gât gata să facă orice compromis în schimbul unei remunerații mizerabile (nu în sensul că ar fi o sumă de bani mică) m-am referit și la situații de acest gen.
Din punct de vedere al legislației românești, George Stanca este vinovat, fără nicio urmă de îndoială, de plagiat, infracțiune definită de Codul Penal ca fiind „fapta unei persoane de a-și însuși, fără drept, calitatea de autor al unei opere de creație intelectuală”.
Totuși, nu ne putem abține să nu remarcăm aberațiile pe care le conține o altă lege, cea a Drepturilor de Autor, care protejează mai degrabă pe cei ce manipulează operele originale decât pe autorii acestora, mai ales după ce textul legislativ a fost măcelărit de-a lungul anilor, cu dedicație.
Să luăm un caz ipotetic plecând de la aceeași operă, fără legătură cu persoanele din cazul real. Un exercițiu dus la extrem, dar extrem de posibil. Ne apucăm să traducem Jurnalul lui Tolstoi și în același timp să îl adaptăm (ambele acțiuni definite ca muncă de creație intelectuală), chiar dacă nu avem habar cu ce se halește rusa. Legea nu ne mai obligă să obținem acordul autorului sau al deținătorilor drepturilor de autor și ca bonus opera a ieșit din perioada de protecție, deci nu mai trebuie să dăm bani. Trecem textul printr-un celebru traducător de pe net, dăm o oarecare cursivitate frazelor și gata, am realizat o creație intelectuală pentru care vom avea protecție pentru o lungă perioadă. Nu mai contează dacă Tolstoi a fost la balet cu o doamnă stilată și noi traducem că a fost la cârciumă cu o bagaboantă. Dacă avem și un blat pe la o editură scoatem și bani frumoși, iar dacă în prezentarea cărții aruncăm niște cancanuri de efect avem deja și garanția unor cifre decente la vânzări.
Un alt exemplu, din domeniul nostru de activitate, îl reprezintă știrea, cea care nu se bucură de protecție legală, însă traducerea și adaptarea ei poate conferi drepturi de autor. În mod normal, Google Inc ar trebui să ceară drepturi de autor pentru majoritatea materialelor externe prezentate în presa românească, pentru că traducerile nu se mai fac demult cu propriul cap, ci la foc automat cu copy/paste. Dovada o reprezintă aberațiile publicate și preluate fără discernământ, deoarece s-a luat de bună traducerea automată.
În mod normal și firesc, traducerile și adaptările nu ar trebui să se bucure de o protecție legală mai mare decât cea a operei originale, cel puțin ca aspect pecuniar. În ceea ce privește aspectul penal, acesta este bine definit, însă trebuie corelat mult mai strict în Legea Drepturilor de Autor. În plus, acordul pentru publicarea unei traduceri sau a unei adaptări trebuie reintrodus pentru a evita aberațiile. O altă tâmpenie care trebuie eliminată e reprezentată de cuvântul „semnificativ”, ambiguu și interpretabil. De exemplu, într-un caz privind fotografia, s-a considerat că furtul a 10 cadre de pe un site care conținea câteva mii nu a fost semnificativ. Decizie dată de o instanță din România. Stimați judecători, fotografia este o operă în sine, nu o puteți pune forțat ca parte a întregii creații fotografice a autorului. Păi așa și ce a luat George Stanca și /sau Adevărul reprezintă, probabil, o parte nesemnificativă din totalitatea traducerilor publicate de Janina Ianoși. Limitele și condițiile în care o operă poate fi preluată trebuie stabilite mult mai clar în funcție de tipul acesteia, iar autorul trebuie să aibă dreptul, pentru că opera îi aparține, de a autoriza publicarea, republicarea și orice formă de derivare a acesteia, indiferent de scop.
Drepturile de autor reprezintă fără îndoială un subiect complex, cu multe aspecte specifice fiecărui tip de creație, mai ales că suportul difuzării s-a diversificat, depășind de multe ori capacitatea de înțelegere a celor ce au ca atribuții reglementarea domeniului, dar și pe cea a distribuitorilor și consumatorilor.
