Competiţii interne organizate de Federaţia Română de Fotbal sunt glume proaste, în care ierarhiile şi participantele sunt stabilite în mod discreţionar. Discuţiile purtate în Adunarea Generală de luni au dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că cei ce îşi văd de treabă, în mod onest, nu au trecere, iar jocurile de culise şi interesele oneroase ţin loc de statut şi regulament.
Dacă excluderea Universităţii Craiova era de aşteptat, pentru tot ce a făcut Adrian Mititelu în numele ei, ceea ce a urmat ţine de un scenariu a la Cobiliţa Nostra. Îndurerat până la lacrimi de dispariţia fotbalului oltenesc, Mircea Sandu s-a gândit să facă un gest mărinimos şi să ofere oraşului Craiova un loc în Liga 2, pentru că merită.
Nu-i aşa că e genial? Din toată România, numai pentru oraşul Craiova principiile ce stau la baza Statutului FIFA merită încălcate. De ce nu şi pentru Hunedoara, Petroşani sau oricare alt oraş cu tradiţie fotbalistică, dar care în prezent nu are o echipă în primele două eşaloane? Simplu! Pentru că oraşul Craiova nu poate juca fotbal. Pentru desfăşurarea acestei activităţi este necesară o echipă, iar aceasta are nevoie de bani, în cazul oltenilor de foarte mulţi bani şi nimeni nu e dispus să îi dea fără să controleze tot ce mişcă.
Această echipă este o fantasmă. Cele câteva personaje ce au ieşit la rampă nu sunt dispuse să pună la bătaie proprii bani şi aşteaptă să apară o gâscă numai bună de jumulit. Dacă luăm în considerare un alt aspect extrem de important, acela că gruparea căreia i s-a oferit un loc în Liga 2 nu există nici măcar scriptic, ne putem gândi că se are în vedere mutarea şi transformarea unui alt club, cu încălcarea grosolană a regulamentelor în vigoare. Dacă acest lucru va fi permis, d-abia atunci conducerea federaţiei va putea fi acuzată de abuz în serviciu.
Mircea Sandu a devenit un politician versat şi ştie toate acestea, dar în acelaşi timp e sigur că propunerii sale nu i se va da curs niciodată, pentru că nu a făcut altceva decât să arunce un ciolan în mijlocul unei haite de câini înfometaţi, care se vor sfâşia între ei până vor uita pentru ce se luptă sau până când nu va mai rămâne niciunul în picioare.
Perdeaua de fum a fost creată special pentru a masca ceea ce era cu adevărat important. Adunarea Generală trebuia să valideze hotărârile Comitetului Executiv, conform Statutului. Una dintre aceste hotărâri se referă la sancţionarea debitorilor şi a fost adoptată pe data de 17 februarie a.c.
Comitetul Executiv a decis să acorde debitorilor aflați sub incidența obligației de a plăti sume de bani altor cluburi, unor jucători sau/și unor antrenori, în baza unor hotărâri ale comisiilor FRF/LPF a căror punere în executare se află în prezent pe rolul Comisiei de Disciplină a FRF/LPF, un termen de grație pentru executarea integrală a obligațiilor de plată până la data de 29.02.2012. Debitorii care își execută integral obligațiile de plată până la data de 29.02.2012 nu vor mai fi sancționați. Prezenta normă se aplică și debitorilor care se află în situația de a fi sancționați cu excludere la data prezentei hotărâri
- Din punct de vedere financiar, FC Timişoara este un dezastru, cu datorii imense ce nu vor fi achitate vreodată, dar menţine salarii fabuloase pentru Liga 2. Federaţia Română de Fotbal a închis ochii şi nu a sancţionat în vreun fel clubul condus de Marian Iancu
Câte cluburi care nu au respectat această hotărâre au fost sancţionate? Niciunul! Nivelul datoriilor acumulate în primele trei ligi, în loc să scadă, a crescut vertiginos, dar niciun club nu a fost sancţionat cu neprogramarea, depunctarea sau cu excluderea din competiţie. Cel mai bun exemplu este cel al clubului FC Timişoara, care în mod public, prin vocea patronului Marian Iancu, a afirmat că nu va achita debite decât în limita încasărilor. Acest tip de abordare defavorizează, în mod evident, cluburile care respectă fair-play-ul financiar şi ale căror cheltuielile sunt planificate în funcţie de resursele disponibile. Concret, dacă FC Timişoara îşi onora obligaţiile de plată, în valoare de mai multe milioane de euro, nu ar mai fi putut susţine contractele foarte mari ale jucătorilor şi cu siguranţă nu ar fi obţinut aceleaşi rezultate. În acelaşi timp, cluburi cu pretenţii mult mai mici, dar care au înţeles că plata datoriilor face parte din regulile jocului, nu au putut să ofere prime pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. În aceste condiţii, competiţia sportivă a fost grav viciată, iar ierarhiile sunt mincinoase.
În concluzie, reaua-voinţă are întâietate şi câştig de cauză, cel puţin pe termen scurt, în fotbalul românesc, deoarece cazul clubului de pe Bega nu este singular, în fapt majoritatea cluburilor procedând la fel.
