Coreea de Nord a pus la punct, cu mult timp în urmă, un tip de manifestare care necesita sincronizarea perfectă a zeci de mii de roboţei umani, care manevrau cartoane pentru a crea pe stadioane imagini monumentale, în semn de omagiu. La începutul anilor 70, Ceauşescu a fost impresionat de grandoarea şi puterea pe care o inspira acest tip de exprimare vizuală şi a importat modelul pentru sărbătorile de partid şi de stat. Evident, ceea ce s-a întâmplat în acei ani, a fost criticat vehement şi catalogat drept kitsch şi grandomanie. Spectacolele organizate pe stadionul 23 august au reprezentat o temă predilectă de atac împotriva fostului regim.
Astăzi, modelul nord-coreean a fost preluat în occident la o scara mai mică, dar pus în scenă cu aceeaşi pasiune şi dedicare, dar nu în scorpuri propagandistice, ci comerciale.
Finala Europa League organizată pe noul stadion 23 August nu putea fi văduvită de un astfel de spectacol în deschidere. Pregătirile pentru punerea la punct a coregrafiei sunt în plină desfăşurare pe un teren năpădit de buruieni de lângă terenurile de sport ale Politehnicii, la care participă câteva sute de voluntari.
Atmosfera mi-a trezit amintiri nostalgice, de pe vreme când colegii mei aveau onoarea să manevreze cartoanele în cinstea partidului, la repetiţii interminabile pe terenurile stadionului din Regie, în timp ce eu şi alţi golani nedemni de cravata pionierească eram lăsaţi rezerve şi stateam toată ziua la umbră golind sticlele de Pepsi Cola (puse la dispoziţie cu generozitate de activiştii de partid) una după alta, în timp ce rupeam cărţile de joc. Astfel, n-am avut niciodată plăcerea să particip activ la un efort colectiv ce necesită atât rezistenţă fizică, cât şi putere de concentrare.
La repetiţia de miercuri am nimerit întâmplător, deoarece am reuşit, după foarte mult timp, să ajung în sfârşit la un meci de fotbal feminin, pe terenul Politehnica având loc partida AFC Fair Play – Blue Angels Cristian.
Voluntarii echipaţi cu numere de poziţie şi panouri din policarbonat de aproximativ doi metri pătraţi, făceau manevre de câteva ore, în momentul în care am ajuns la stadion, coordonaţi prin microfon de specialişti în coregrafie şi producători angajaţi de UEFA. Pentru tot efortul lor şi nenumăratele ore pe care le petrec în arşiţa soarelui primesc în schimb, din câte mi-au spus, sucuri şi un bilet la marea finală.
Într-o pauză de respiro, câţiva băieţi, ca să alunge plictiseala, au format o galerie spontană pentru fetele de la Fair Play, dar ca la orice galerie care se respectă dintre scandări nu a lipsit nici mesajul pentru Mitică cu direcţia brutărie.
Meciul a început, meciul s-a terminat şi repetiţia se desfăşura în continuare. Deja văd titlurile din ziare lăudând sincronizarea perfectă din timpul spectacolului de deschidere al finalei de pe Arena Naţională şi nu pot să nu mă gândesc ce s-ar fi spus dacă evenimentul ar fi avut loc acum, să zicem, 25 de ani.
Din punctul meu de vedere, un spectacol de lumini ar fi fost mult mai indicat, dar fiecare cu plăcerea lui. Măcar vom vedea la Bucureşti, după foarte mult timp, fotbal adevărat.
