Juventus îşi joacă ultimele şanse de a se menţine în Liga 2 şi după ultimele evoluţii nu pare că doreşte să profite de oportunităţile ivite. Cel puţin, nu jucătorii. Cu CV-uri care ar face invidioase şi echipele aspirante la locul 3, purtătorii de legitimaţii şi tricouri din Colentina par rupţi de realitate şi nu dau semne, prin atitudinea lor, că au ceva în comun cu obiectivul clubului pentru care au semnat şi se află sub contract.
FC Bihor a venit în Bucureşti fără un obiectiv special şi, chiar dacă a rătăcit drumul către stadion, nu a uitat că, în orice competiţie, importantă este atitudinea cu care te prezinţi pe teren.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre gazde. Nici măcar nu poate fi scrisă o cronică a meciului, deoarece în afara golului marcat de elevii lui Gheorghe Ghiţ şi a celor trei „ocazii” ale gazdelor, nimic nu merită menţionat.
Din acest motiv, prefer să fac câteva consideraţii personale la care nu mi-am dorit să ajung vreodată, dar ceea ce se întâmplă acum în sportul bucureştean, în special în fotbal, mă obligă să iau atitudine.
Prima şi cea mai importantă e că jucătorii se iau mult prea în serios, faţă de ceea ce oferă. Mai mult, îşi caută necontenit scuze pentru greşeli elementare, caută scuze puerile şi se alintă ori de câteori au ocazia.
Adevărul e că unii nu mai pot, alţii nu au putut niciodată, iar alţii, mult mai grav, nu mai vor. Însă, în mod pervers, niciunul nu aruncă prosopul şi nu spune cinstit că nu mai are nicio treabă cu fotbalul.
Ceea ce s-a petrecut azi pe stadionul din Colentina cu greu poate fi descris. Fractura totală dintre linii, iniţiativele ciudate, gen preluare cu călcâiul în poziţie de ultim apărător, curse de zeci de metri fără un orizont clar de aşteptare şi lipsă de „inspitaţie” în situaţii simple.
„Băi, băiete!”, dacă în 90 de minute nu reuşeşti decât o centrare bună şi două şuturi decente…
Damaschin şi Bustea au încercat cât au putut, iar eu rămân consecvent şi remarc atât evoluţmeneaia individuală, cât şi cea colectivă.
De asemenea, nu pot să trec cu vederea prestaţia brigăzii de arbiri, formată din Cătălin Popa, Bogdan Velicu şi Nicolae Dobrică. Mai ales în ceea ce îl priveşte pe central, un client vechi al comentariilor mele, aproape niciunul favorabil.
Piteşteanul nu a avut decât câteva momente de ezitare, cele mai multe pe mâna asistenţilor, însă niciunul care să aducă atingere rezultatului final.
Fotbaliştii şi arbitrii sunt cei mai buni prieteni ai mei (cine ştie cunoaşte) atâta timp cât îşi fac meseria în mod onest. Pot să greşească, pot să fie induşi în eroare, pot să o comită grav. Nu mă deranjează dacă nu văd tendinţa, ce care scârbeşte publicul.
În aceste condiţii, nu pot să spun decât că cei privilegiaţi îşi bat joc de şansa ce li se oferă, în timp ce fotbaliştii adevarăţi joacă în orice condiţii, chiar şi în mâini dacă trebuie, indiferent dacă vârsta îi mai recomandă sau nu pentru activitatea sportivă de performanţă.
Pentru cei cu mari băşini de fotbalişti, care au uitat ce înseamnă determinarea şi implicarea în joc, o excursie la un meci de liga a patra nu ar dauna prea tare.
Mai multe nu voi spune acum, dar promit că voi reveni din ce în ce mai des.
