Vizita în Bulgaria, prilejuită de meciul amical dintre Ludogorets și Juventus, ne-a dat posibilitatea să vedem ce se poate face cu bani nu exagerat de mulți și ce nu se poate face cu bani foarte mulți.
Călătoria până la Razgrad s-a desfășurat în trei etape de câte o oră. Prima prin București până la ieșirea pe DN 5, a doua până pe celebrul pod al Prieteniei și ultima de la Ruse la Razgrad. Până la Giurgiu nu au fost probleme deosebite, iar peisajul ne este extrem de familiar.
Prima surpriză, extrem de neplăcută, am avut-o la ieșirea din Giurgiu, unde ne-a întâmpinat un crater imens din timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar apoi până în vama românească i-am întâlnit miile de frați mai mici. Un drum de toată jena pentru o țară teoretic europeană. Dar Podul Prieteniei întrece orice închipuire până la jumătatea Dunării, un pod extrem de îngust (cam la fel de lat ca vechea pasarelă de la Basarab), brăzdat cu plugul în așa fel încât să nu poți evita capcanele. Probabil, urmașii ghiaurilor încă se mai pregătesc pentru a împiedica invaziile otomane, pentru că altfel nu se explică de ce din milioane de euro încasate din taxa pentru traversare nu se trage măcar un strat uniform de asfalt.
A doua surpriză neplăcută ne-a fost rezervată de orașul Ruse. Dacă e să facem o comparație, putem spune că ghenele noastre sunt peste ghenele bulgarilor, cel puțin în zona Dunării. În Ruse s-au construit multe blocuri turn pe vremea comunismului care au un aspect destul de sinistru, dar în schimb spațiul dintre ele pare destul de generos. Imediat după graniță poți admira niște gropi de gunoi, comparabile cu Glina, din care răsar niște cocioabe absolut infecte. Din fericire, drumul spre Varna ne scoate repede din orașul de pe malul sudic al Dunării, iar peisajul se schimbă.
Cei 70 de kilometri până la Razgrad nu ne-au scos în cale decât câteva localități. În rest, numai terenuri agricole arate și semănate, dar și un relief mult mai accidentat decât cel de pe malul nordic. Bulgarii își fac bine treaba în agricultură și nicăieri nu găsești ciulinii Bărăganului, nici măcar aduși de vânt. Totuși, zona pare puțin dezvoltată, iar rețeaua de electricitate arată ca de pe vremea tracilor 
.
De altfel, Razgrad face parte dintr-o regiune (care acum îi poată numele), Ludogorie sinonimă cu Teleorman, ambele derivate din turcescul Deliorman, care înseamnă pădure nebună. Nu cu multe secole în urmă întreaga zonă a luncii Dunării era împădurită, iar otomanii dispăreau deseori fără urmă în codrii de stejar.
Socialismul muncitoresc a avut nevoie însă de teren cultivabil și a defrișat în prostie, iar Chereștoii regimului din Bulgaria au cam ras tot ce se putea rade, astfel că nu am văzut nicio pădure până la Razgrad.
Razgrad, o localitate cam de mărimea Slatinei, pare un oraș al vânturilor, fiind amplasat într-o zonă cu un relief destul de accidentat. Arhitectura întâlnită este cea a orașelor industrializate și nu diferă decât nuanța de gri, dacă e să facem o comparație cu ale noastre.
Echipa locală, Ludogorets a avut mari probleme la jumătatea anilor 2000, când ș-a desființat. Numele a fost preluat de Ludogorie FC în 2010, care a devenit continuatoarea clubului înființat în 1945. Ascensiunea campioanei en-titre a început în 2010, când echipa activa în eșalonul secund. Kiril Domuschiev, un prosper om de afaceri, a decis să construiască o fabrică de medicamente la Razgrad și în consecință a cumpărat și echipa de fotbal. Tot din acel an, manager al echipei este Ivaylo Petev.
Investițiile care au urmat avut efecte imediate, iar Ludogorets a promovat în prima ligă. Sezonul următor a câștigat tot ce se putea câștiga în Bulgaria: campionatul, Cupa și Supercupa, o performanță unică pentru o echipă nou-promovată. Mai mult, Ludogorets a fost la un pas de o calificare în Champions League, după un retur cu cântec, prelungit excesiv, până când Dinamo Zagreb a înscris golul de 3-2, în minutul 98.
Despre patronul nu știm mare lucru, decât ceea ce se găsește pe Internet. Nu știm cum și-a făcut afacerile și averea, dacă a fost securist, utecist sau oier. În schimb, ceea ce a construit în doi ani la Razgrad arată cam cum trebuie cheltuiți banii dacă tot te apuci să îi bagi în fotbal.
Stadionul a fost reconstruit în întregime, dar din punctul de vedere al standardelor românești este sub capacitate, cu cele aproximativ 6000 de locuri, care însă sunt destule pentru un oraș cu 40000 de locuitori. La dotări nu s-a făcut niciun fel de economie, fiind suficient să menționăm cele 100 de camere de supraveghere împânzite pe tot perimetrul stadionului. O arenă decentă pentru o echipă de provincie, la care contează calitatea și nu cantitatea.
Moți & Co beneficiază de cele mai bune condiții de pregătire. Dacă stadionul arată bine, dar nu impresionează, Sport Center Ludogorets te face să plângi. Baza de antrenament nu ocupă o suprafață foarte mare, dar este extrem de bine organizată. Un teren cu gazon natural, un teren sintetic de cea mai bună calitate (nu avem în România), un al doilea teren sintetic ceva mai mic, dar acoperit cu o structură metalică. Iarba este înconjurată de o pistă de atletism și despărțită de cele sintetice de tribune și clădirea principală multifuncțională. În perimetrul bazei nu se fumează, așa că cei care nu își pot învinge viciul sunt poftiți la poartă pentru a-i ține de urât agentului de pază. Acesta beneficiază de condiții ce pot fi considerate un adevărat lux în alte părți, cabina sa având aproximativ 25-30 de metri pătrați.
Curățenia e la ea acasă, de ți se face rușine să și calci. În imaginile montate la repezeală poate că nu se văd toate detaliile, dar cu ajutorul fotografiilor se poate forma o impresie cât de cât apropiată de realitate. La un moment dat, în mica tribună, cu câteva ore înainte de meci, activau două doamne. Și nu era prima dată când prestau intens pentru că scaunele luceau de parcă atunci le-ar fi scos din țiplă.
Clădirea principală, cu arhitectură modernă, are două nivele cu tavane înalte. Cel superior are pereții din sticlă și găzduiește la intrare vitrina cu trofee, o recepție-bar, câteva mese și manechine cu echipamentul echipei. Pe latura din dreapta se face accesul în sala de fitness, iar pe stânga sunt câteva birouri administrative. Funcționarii clubului nu prea s-au mișcat din fața calculatoarelor, fie pentru că sunt îndrăgostiți de solitaire, fie pentru că aveau treabă. Toaletele sunt așezate strategic în spatele recepției, iar o scară duce la nivelul inferior, unde se află vestiarele. Cabina gazdelor este despărțită de cea a oaspeților de sala de recuperare, cu bazin, jacuzzi, saună și mese de masaj. Tot la acest nivel se află alte birouri, printre care și cel al antrenorului principal, față în față cu vestiarul gazdelor.
Din câte am putut observa, în timpul scurt petrecut în zona vestiarelor, magazionerii pregătesc tot echipamentul cu câteva ore înainte de meci și îl așează la locul fiecărui jucător pe umeraș. Echipamentul vine în țiplă de la curățătorie, astfel că nu sunt probleme de genul cine cumpără mâine detergent.
Ar mai fi multe de spus, dar pentru a trage totuși linie, trebuie remarcat cât de bine au organizat spațiul încă din faza de proiect, astfel încât să pară mult mai mare decât este în realitate. Tot ce înseamnă Sport Center Ludogorets a costat cam 5 milioane de euro, o sumă insuficientă în România pentru un proiect similar, cu toate că prețurile din Bulgaria sunt aproape identice.
Impresia puternică pe care ne-a lăsat-o baza de pregătire a campioanei Bulgariei ne-a fost zdruncinată rău la întoarcere de Podul Oaselor, o dovadă în plus că în România până să se construiască ceva, mai întâi trebuie furat pe rupte.
[youtube id=”_M3izsKeWvc” width=”620″ height=”360″]
[hana-code-insert name=’Baza Ludogorets’ /]
