Despre tupeu am putea vorbi mult și bine în România de azi, deoarece e ingredientul principal pentru obținerea și exercitarea puterii, indiferent că discutăm de mediul public sau cel privat.
Tupeul, evident, se împarte în două mari categorii: pozitiv și nesimțit. Despre prima categorie nici nu are rost să facem prea multe precizări, deoarece e aproape inexistent.
Subiectul principal îl reprezintă, așa cum reiese și din titlu, tupeul nesimțit. Acesta îmbracă mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt cele caracteristice tipologiilor comportamentale de parvenit, țăran și sclav (iobag).
Fără a face prea multă teorie, trebuie spus direct că cea mai abjectă formă a tupeului se manifestă după transformarea sclavului în parvenit, acesta crezând că a devenit stăpân, doar pentru că asociază banii cu puterea. Exemple avem destule în istorie și literatură, însă în ultimele luni avem unele proaspete, care depășesc orice închipuire.
Voi începe cu un exemplu general din sport, mai precis din fotbal, deoarece reprezintă obiectul nostru principal de activitate. O mână de țărani fără nicio valoare reală, dând puternic din coate, a pus mână pe conducerea și resursele fotbalului. Pentru a se menține pe poziție s-a înconjurat de o gașcă ceva mai numeroasă de sclavi, pe votul căreia își întemeiază acțiunea uzurpatoare. În același timp, parveniții au îndepărtat sistematic orice pericol potențial prin acțiuni primitive, de cele mai multe ori neregulamentare și chiar ilegale.
Primitivismul este comun tuturor formelor de tupeu nesimțit, generat de gândirea căpușei. Indiferent ce se întâmplă, căpușa trebuie să sugă, chiar dacă se umflă până pleznește. N-ar fi nicio tragedie dacă ar reprezenta un caz singular de supt. Numai că acolo unde suge o căpușă apar imediat alte o sută. Mai mult, acțiunea de drenare a resurselor este însoțită de o infectare cu paraziți a sistemului, astfel că oricât de puternic ar fi acesta, organismul căpușat își va găsi sfârșitul în chinuri groaznice.
Un exemplu de deces în agonie este de dată mai recentă, fiind vorba de un ziar pentru care am lucrat timp de 6 ani. La priveghi s-au adunat foști și actuali angajați și colaboratori, toți cu vorbe care mai de care mai frumoase, însă pe la colțuri și-au făcut apariția și unii detractori. Nu fac parte din nicio categorie, nici n-aveam de gând să amintesc de tristul eveniment, însă o poziție publică a unuia din conducerea editorială mă determină să scap două-trei fraze.
Încă de la angajare, în martie 2006, am avut în cap o idee fixă. Viitorul presei nu poate fi pe hârtie, ci doar în medii care permit transmiterea instantanee a informației, mai precis televiziune și on-line. D-asta nici nu am acceptat în două rânduri propunerile de a trece la „print”. Din acest punct de vedere, decesul s-a produs din cauze naturale. Numai că a survenit cu 3-4 ani mai devreme decât am anticipat.
Responsabilitatea pentru trecerea prematură în neființă o poartă, cine altele decât căpușele. Chiar dacă trecuse prin momente dificile în anul 2010, la începutul lui 2011 situația se ameliorase, însă schimbarea managementului a declanșat o boală incurabilă, iar inevitabilul s-a produs după doi ani. E o întrebare retorică, dar trebui ridicată la fileu: ce individ normal la cap ar pune la conducerea unui trust de presă un țăran care și-a început cariera vânzând ciorapi de damă prin intersecții?
Însă tupeul apare în toată nesimțirea lui la un nivel mai jos. Un gagiu care timp de un deceniu nu a făcut altceva decât să lâncezească la o masă în fața televizorului, vorbește acum de loaze, băgându-i practic în aceeași oală pe toți cei care nu-i mai sunt colegi, dar dintre care mulți au muncit de le-a dat sângele pe nas pentru ca el să ridice lunar de la casierie câte 70 de milioane. Nu-i așa că stabilește un nou standard?
Însă toate cele ce se întâmplă în domenii precum fotbalul și presa pălesc în fața conspirației Băsescu – Ponta, așa-zisa coabitare. Primele două aparțin într-o oarecare măsură mediului privat, cu toate că au o importantă dimensiune socială, iar legea le permite, până la un punct, să își dea singure cu barosul în cap. Clasa politică însă este plătită din bani publici, dar se comportă de parcă ar fi pe propria moșie. Tupeu infect în cel mai înalt grad. Pare incredibil, dar românii își plătesc, fără voia lor, asasinii. Pentru că acțiunile Guvernului din anul 2013 au un caracter infracțional specific grupurilor de crimă organizată. Lăsăm la o parte infracțiuni mărunte precum abuzul în serviciu, abuzul de încredere și abuzul de putere, comise la tot pasul și ne uităm doar la drepturile fundamentale ale omului încălcate sistematic de Ponta și gașca lui de țărani parveniți pentru un sac de bani aruncat în scârbă de stăpânii lor.
După toate nenorocirile puse la cale, inclusiv adoptarea unor legi anticonstituționale, Ponta are tupeul incredibil să se declare dezamăgit de reacția oamenilor care nu fac altceva decât să își protejeze proprietățile, sursele de venit și sănătatea, stilul și standardul de viață. Minciuna preferată a Jevron, utilizată chiar și în Statele Unite pentru a umple țara de sonde, se află la botul mongoloidului cu fiecare ocazie: independența energetică. Dacă în SUA e vorba de independența energetică față de teroriști, la noi bau-baul e Rusia.
În fapt n-ar fi vorba decât de o schimbare de dependență, pentru că și în acest caz avem contracte secrete pe resurse publice, iar prețul pe care îl vom plăti pentru propriile gaze nu îl garantează nimeni, astfel că putem avea surprize-surprize în orice moment, mai ales dacă vom face prostia să supărăm grav Rusia. Atunci, vom fi 100% la mâna Jevron. Totuși, mai trebuie făcută precizarea că din consiliul director al companiei americane au făcut parte de-a lungul timpului oameni grei ai administrației de la Washington (ex. Condoleezza Rice) și n-ar fi de mirare ca afacerea să nu fie altceva, ca și în cazul Bechtel, decât o șpagă grasă, din buzunarul nostru, pentru susținerea la putere a unor rapandule incapabile.
De Băsescu nici nu mai are sens să vorbim, pentru că e tatăl lor, al țăranilor-sclavi parveniți peste noapte.
Din păcate, tupeul nesimțit nu poate fi combătut nici cu tupeu pozitiv, nici cu bun simț, ci doar cu parul. Pentru că doar parul vorbește limba nesimțiților.
