Un aspect deosebit de important al standardului de viață în societatea modernă, pe care îl tratăm de cele mai multe ori cu indiferență, este reprezentat de consumul de energie electrică și factura aferentă. Despre producerea de energie din surse regenerabile se vorbește extrem de mult în relație cu reducerea emisiilor de dioxid de carbon, efectul de seră și încălzirea globală. România a făcut progrese foarte mari în această direcție și cea mai mare parte din producție vine din surse hidro, eoliene și solare. În aceste condiții, se ridică întrebarea de ce prețul energiei crește în loc să scadă?
Din punct de vedere economic o parte a răspunsului este justificată. Investițiile făcute nu sunt de neglijat, peste un miliard de euro în ultimii ani, fiind nevoie de 6-10 ani pentru amortizare, iar producătorii trebuie să își asigure și un profit cel puțin rezonabil.
Cealaltă parte a răspunsului e mai puțin justificată și ține de natura aproape mafiotică a sistemului energetic centralizat. Prețul curentului electric, de la producător la consumatorul final, este încărcat de alte zece taxe, printre cele mai mari fiind transportul și transformarea. În acest moment, ponderea acestor taxe a ajuns la 70% din prețul de pe factură, la care se mai adaugă alte taxe.
Una dintre temele SF este sursa inepuixabilă și gratuită de energie, care ar rezolva toate problemele omenirii. Însă, aceasta este o viziune extrem de optimistă, chiar naivă. Deoarece, chiar dacă producerea electricității n-ar implica niciun cost, factura tot babană ar fi. Cercul vicios a fost creat intenționat pentru a asigura profituri sigure pentru niște băieți șmecheri. Concret, dacă peste noapte prețul curentului ar deveni zero lei și zero bani, atunci nu vom mai plăti o factură de 100 de lei, ci de 70 de lei.
Astfel, devine evident că toate discuțiile despre liberalizarea pieții energiei nu au ca subiect consumatorul și satisfacția acestuia, ci modul în care se împart banii proveniți din buzunarul fraierului.
Însă, aberația devine insuportabilă când privim situația în profunzime. În România, tot sistemul energetic a fost construit din banii și munca populației. Chiar și în acest moment populația contribuie cu foarte mulți bani la dezvoltarea acestuia, fiind practic unicul investitor real. Așa-zișii investitori din domeniul energiei nu fac altceva decât să atragă o parte din acești bani și să își tragă apoi profitul, iar facturile devin din ce în ce mai mari. Acest sistem este un non-sens din punct de vedere economic. De ce să dau bani pentru ceva care are ca efect doar faptul că o să dau și mai mulți bani?
Mai mult, proprietatea noastră este în mare pericol, deoarece am numit un administrator infractor care nu face altceva decât să caute metode psoudolegale, sub pretextul îmbunătățirii performanțelor economnice, pentru a o înstrăina. Dovada o constituie marea privatizare, un jaf concertat care a condus la dezindustrializarea României, iar astăzi nu mai producem ceva cât de cât semnificativ.
Un exemplu este Hidroelectrica, despre care am mai discutat. Remus Borza a reușit, într-un timp extrem, să elimine căpușele din sistem și în 2013 se estimează un profit de peste 200 de milioane de euro. Doar naiv să fii să nu îți dai seama că unora le curg balele după acești bani, iar anunțul Guvernului că are de gând să o mărite era de așteptat. Așa cum au fost măritate companiile de furnizare a curentului electric, iar profitul nu mai intră în buzunarul statului, implicit al nostru, ci al unor gagii pe care nici nu îi cunoaștem.
Privatizarea furnizării a avut ca idee o investiție inițială a cumpărătorului în modernizarea infrastructurii și îmbunătățirea serviciilor. Deci, o sumă importantă din propriul buzunar, care urma să fie recuperată în timp mai ales dintr-o performanță economică superioară. Pe bune? Pe cine păcălim? Nu numai că firmele străine nu au adus niciun ban în România, dar te și fură în draci. Ca un exemplu personal, în ultimii ani am achiziționat aparatură cu un consum mai mic de energie, dar în mod surprinzător consumul crește odată cu schimbarea contorului. În decembrie mi-a fost montat contor cu afișaj digitat. Arată bine și în mod normal ar trebui să fie precis. Numai că, chiar dacă în ultimii trei ani, am avut un consum mediu de 2 MW pe an, în luna decembrie am înregistrat un record de 400kW fără să îmi modific comportamentul în privința consumului. În mod normal ar trebui să fac o reclamație, să fie verificat contorul la metrologie, însă la capitolul încredere în specialiști stau extrem de prost, deoarece de multe ori sunt mână în mână cu companiile, astfel că singurul efect ar fi eventual să dau bani și pentru expertiza respectivă.
Asfel, singura alternativă e să mă împac cu ideea că sunt fazan în țara mea și să trec la un tarif corespunzător unui consum de peste 6kW, ceea ce va mai reduce din costul total al facturii. De altfel, pentru toți cei ce au un consum lunar mai mare de 100 kW este recomandabil alegerea tarifului CTP peste 6kW. Costă mai mult rezervarea, însă prețul pe kW e de 0,29 lei, față 0,36 lei cât este tariful standard cu o rezervare de 0,17.
Singura soluție reală pentru a scăpa din captivitatea companiile de energie este aceea de a deveni producător. Echipamentele fotovoltaice și eoliene încep să devină accesibile, iar pentru cei ce trăiesc cu picioarele pe pământ devine o alternativă viabilă, chiar dacă investiția inițială pare mare.
Din punct de vedere al strategiei naționale în domeniul energiei aceasta este complet greșită, deoarece favorizează “infractorul” din dorința de a menține o rețea mamut cu un preț mediu reglementat la nivel național sau zonal. Guvernul nu pare să priceapă că independența energetică se poate obține doar dacă se gândește toată strategia plecând de la unitățile administrative mici, comune și oreșe de până la 10.000 de locuitori. Oricum e un subiect distinct pe care îl vom aborda cu altă ocazie.
În concluzie, piatra filosofală în domeniul energiei nu o reprezintă obținerea unei energii gratuite, ci soluția reală pentru stocarea acesteia. Nu e un secret că producția sau mai bine zis capacitatea instalată a depășit consumul, iar diferența se pierde, dacă nu există cerere la export. Chiar dacă Guvernul a redus subvenția pentru instalațiile noi în domeniul energiei regenerabile, acest domeniu își va continua dezvoltarea deoarece firmele mici și mijlocii vor prefera să își genereze singure curentul decât să îl cumpere din sistem. În câțiva ani, vom ajunge în situația Marii Britanii să irosim în unele ziele până la 6-7 TW, deoarece nu mai există cerere, iar asta nu este economie, ci risipă. Din acest motiv, Hidroelectrica trebuie să rămână integral în proprietatea statului, ca resursă energetică de rezervă pentru reglajele din sistemul național.
Un alt motiv pentru care Guvernul ezită să facă ceea ce trebuie este menținerea sistemului de termocentrale și implicit de extracție a lignitului, din rațiuni politice și sociale. De acesta depind foarte mulți votanți și familiile lor, astfel că o eliminare bruscă din sistem ar crea dezechilibre de altă natură.
În partea a doua vom discuta o altă componentă, cea a gazului metan.
